Skip navigation

Monthly Archives: December 2015

Rar se întâmplă să doresc a-mi expune opiniile privind un context social, însă întotdeauna dau glas propriului crez, indiferent de temă și categorie. Doar  pentru a fi în echilibru cu mine însămi, doar pentru a ști că nu am silențiat glasul ce se zbuciumă să își rosteasca verbele, astăzi mă voi expune…

Tristețea și rușinea ce m-au cuprins în după-amiaza zilei de ieri, stare ce mi-a transformat noaptea în ore albe, mă obligă să inșirui aici cuvinte ce erup din efervescența minții ce nu este de acord cu o anumită manifestare a societății noastre.

Tristețea m-a cuprins văzând cât de proclivi suntem a judeca, a blama și a arunca cu noroi în oricine se pune în fața noastră. Limbajul de mahala expus în mediile online, pofta nebună de a jigni și dorința de a avea dreptate în aceeași măsură în care se cere respectul pentru dreptul la opinie. Libertatea de exprimare intră în conflict cu dreptul la demnitate și integritate fizică și psihică.

Pe fondul unei gafe de marketing, relații publice sau personale, un anumit designer de pantofi a făcut expunere publică din delicatul subiect colectiv. Indiferent de adevăratele intenții ale acestuia, a fost o ideea prea îndrăzneață pentru o societate ce abia așteaptă momentul de a câștiga puncte pe leșul oricui. Are o armată de angajați pentru a-l sfătui mai bine în viitorul său profesional, sau nu…

Subiectul colectiv este o realitate tragică ce a lovit și afectat pe toți, inclusiv pe toți indivizii cu acces la mass-media și internet. Personal, am citit primul articol privind tragedia aceasta la o zi și o noapte distanță, în timp ce mă pregăteam să plec spre casa parinților, undeva la 300 de kilometri de București. Și da, am plâns. Pentru că nu poți rămâne nepăsător când vezi grotescul morții atât de aproape de tine, nu poți întoarce privirea când sigur ai cel puțin un prieten care are un prieten care a pierit sau a fost rănit în acest accident. Am plâns și mi-a părut rău. Am căutat formele de a ajuta pe moment și mai departe, atât cât îmi este posibil să ajut. Apoi mi-am continuat călătoria, însă cu acel suflet îngreunat de o realitate asupra căreia nu ai putere de a o schimba. Subiectul tragedii se desfășoară zilnic în jurul nostru, începând cu bătrânii abandonați în sărăcie și boală și încheind cu zeci de mii de copii bolnavi, săraci sau abandonați. Aceasta este tragedia cu care ne-am obișnuit si atunci devenim oarecum nepăsători. Prea ne-am obișnuit cu tragedia…

Însă pe fondul unei gafe, căci nu îmi permit a califica altfel gestul/acțiunea designerului român, în contextul tragediei colectiv ce încă este o rană deschisă, au înflorit din nou vocile limbajului colorat, instigator la ură, premianți al dicționarului afensatorului, a judecătorilor sociali. Cu stupoare am parcurs file și file de cuvinte grele adresate acestui designer, și foarte curând am observat că vocile de acolo se alimentau unele pe altele cu ură și jigniri, descalificări și false concepte de bun simț. Oricine a îndrăznit a nu fi de acord cu acele voci imediat s-au văzut arătate cu degetul acuzatorului din umbră, căci ori ești cu ei ori absolut împotriva lor.
Cum aș putea eu să fiu de acord cu semantica plină de interjecții și blamări? Cum de este atât de ușor să publicăm cuvinte ce aduc doar iz de ură? Cum de am uitat ce înseamnă demnitate și etichetă socială?

Tristețea, ce încă colcăie în interior, pentru că suntem o societate ce nu vrea să avanseze. Căci la semințe și bârfă nimeni nu avansează. Toti rămânem blocați de cojile împrăștiate pe trotuare, trepte și praguri de uși. Ne datorăm nouă înșine să chibzuim înainte de a ne lansa la ”ciolan”. Ne datorăm nouă înșine decență în faptă și gând. Ne datorăm curățenie în gânduri și cuvinte, căci sădim astăzi pentru cei ce vor veni. Decență, chiar și atunci când sabia stă în mână…

Rușinea, de a fi greșit când am considerat că societatea română este pregătită să se curețe de surplus și de non-valori. Rușine, căci încă o dată s-a confirmat că ne place să trăim între mărăcini, încă ne place să arătăm cu degetul, când propria noastră unghie este plină de bacterii (nu folosesc termenul țărână, căci în România aceasta este sfântă). Jignim, pentru că este gratuit și astfel ne putem sui în căruța ce trece pe lângă noi. Nu conștientizăm că evoluția a adus automobilul, imediat după cărută. Rușine pentru mine însămi căci am ales să îmi croiesc un drum, -așa cum știu eu a face, cu puțin zgomot, mergănd pe vârfuri de tocuri, cu mintea deschisă și cu fruntea umilă-, într-o societate ce singură pune în față ignoranța și valorile ce țipă, demnitatea din rândurile de pe urmă fiind silențiată pentru că atât de greu ajungi pe scena unde se desfășoară tot ceea ce ne trage înapoi. Rușine pentru mine însămi, că încă mai cred că există demn…

Teama vine privind viitorul unei societăți ce ar putea avea totul. Teamă pentru fiica mea, căci nu aceasta este societatea în care vreau să crească. Teamă că va fi lovită, jignită, blamată și dată la o parte, atunci când nu va fi de acord cu restul. Teamă că proastele obiceiuri le va descoperi singurică atunci când se va lovi de societate și  sistem. Teamă că nimic nu se va schimba dacă decența nu începe să vorbească. Speranța că indecența va obosi…și ea îmi dă teamă.

Pentru ca oricine ajunge să citească aceste gânduri proprii și fără niciun interes comercial/personal, cauzele si efectul ce m-au însuflețit să îmi împart gândurile, temerile și rușinea:

Cauza/Motivul

Efect 1

Efect 2

 

P.S. dacă folosești hastag pentru o tragedie pentru a blama un personaj monden, indică capitalizarea pe baza tragediei… decență